poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3082 .



Marin Codreanu: \"Dacă colegii din clasele a-I-a și a-II-a din Eforie și Brașov m-au primit cu un fel de ostilitate mascată, dat fiind statutul meu de parvenit ortodox ...\"
articol [ Interviuri ]
- Interviu cu poetul Marin Codreanu (III)-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Titi Cosasu ]

2008-01-02  |     | 



Să revenim la anii de școală. Au fost zbuciumați, cu dese schimbări de decor. Clasa întâi ați absolvit-o la Eforie, continuând școala la Cucuieți. Dar și aici există un semn de întrebare: De ce în foaia matricolă este consemnat transferul dumneavoastră de-abia în clasa a III-a, și nu de la Eforie, ci de la Brașov?


Dragă domnule Gabriel Argeșeanu, răspunsul la întrebarea dumitale are mai întâi nevoie de câteva explicații preliminare și care, prin ineditul lor, schimbă puțin datele problemei. Tatăl meu, cu un an înainte de epurare, despre care am vorbit la început, a fost mutat cu serviciul polițienesc la Brașov. Acolo am locuit împreună cu părinții pe strada Hartenic, nu departe de Biserica Neagră. Dintre atâtea „năzdrăvănii” pe care le făceam din când în când, una dintre ele, pentru care am făcut chiar pasiune, dacă se poate spune astfel, a fost aceea de a lovi cu pietre statuia de bronz din fața bisericii. Îmi plăcea la nebunie cum sună bronzul și cum se prelungește ecoul după lovitură. La puțin timp, din Hartenic am fost evacuați de un ofițer din Statul Major german, încă ocupant, iar noi ne-am mutat într-o casă cu chirie situată pe Livada Poștei, la o bătrână octogenară. Aici m-am dedat la alte „năzdrăvănii”: de pildă, mă urcam într-un cais cu crengile aplecare peste acoperișul casei, coboram pisicește pe acoperiș apoi, prin lucarnă, intram în podul casei. Dintre atâtea obiecte casnice aruncate alandala eu scotoceam după cărți, pe care îmi plăcea să le buchisesc, seara la lumina petromaxului. În acel timp am urcat întâiași dată pe Tâmpa. Dar să revenim la întrebarea propriu-zisă. Ce urmează să povestesc este absolut inedit: clasele primare le-am urmat astfel: grădinița și clasa a-I-a la Eforie, avându-i ca tutori pe învățătorii pensionari Bordea și lelea Suzana, doi soți ardeleni naturalizați de patru decenii în Eforie, în casa cărora am petrecut Revelionul din 1944-1945. O întâmplare, pe cât de hazlie, pe atât de jenantă, o port în minte până astăzi, de acum peste șase decenii. Într-o seară de iarnă cu multă zăpadă, chiciură și ger cumplit, neobișnuite pentru clima de la Pontul Euxin, mă întorceam de la școală (un țânc de-o șchioapă) îmbrăcat ca nimeni altul din clasă. Pe cap purtam căciulă cu urechi, pe trup - un pardesiu, bleo marin, îmblănit cu pielicică de miel brumăriu ce acoperea o cămașă de americă, o hăinuță și un pantalon bufant din gabardină germană de culoare albastră. În picioare purtam cizmulițe din piele până sub genunchi, trase peste pantalonașul bufant și cum înotam prin zăpada ce-mi venea până aproape de brâu, pe o alee necirculată, am simțit dintr-o dată nevoia să fac treaba mare. Mă uit în spate și-n față și pentru că nu se vedea nici țipenie de om, dau ghiozdănelul jos din spate, mă deschei la pardesiu, dar când a fost să-mi dau pantalonașii jos, pentru că-îmi erau mânușițele înghețate nu am reușit, așa că, am fost nevoit să fac în pantaloni, drept urmare am plâns toată seara de rușinea părinților și a tutorilor mei; spre deosebire de George Enescu care, la vârsta de cinci ani, când a căzut de pe cal, în loc să plângă, cum ar fi fost firesc, el îl întreabă pe bunicul său, care ținea calul de dârlog: „Bunicule, m-a văzut cineva?” Un alt pocinog: Trebuie să fac și aici o mică paranteză. În clasă învățam copii din mai toate edniile Dobrogei: români (majoritari), turci, tătari, greci, mongoli etc. , astfel că, în orele de dirigenție (nu mai știu dacă se numeau astfel), doamna învățătoare (absentă din memoria mea vizuală), nu uita niciodată să ne reamintească faptul că nu este bine și nici normal să ne hârjonim între noi; se obișnuiau și pe atunci bătăile dintre tabere de elevi, pe criterii etnice. La sfârșitul fiecărei ore de dirigenție, ni se atrăgea atenția, în mod imperativ, să nu intrăm în Mare, neînsoțiți. Ei bine, eu nu am ascultat niciodată de doamna dirigintă, nu pentru că eram un elev nonconformist ci bazându-mă, pe faptul că sunt un înotător desăvârșit. De fapt asta și eram. Dar într-o zi de duminică din vara anului 1944 (de reținut faptul că eram totuși în război mondial , motiv pentru care plaja era pustie), după masa de prânz, am coborât scările dintre faleză și plajă, m-am dezbrăcat, din mers, pantalonașii scurți, și m-am avântat în mare viteză în valuri, ca un pui de delfin în zbenguirea lui agvatică. Nu știu să măsor în timp, dar, prin comparație, cam cât ași fi urcat scările până pe faleză, depășisem cu încă odată distanța de la plajă până la geamandură. Îmi cer scuze dacă nu am fost suficient de clar în exprimare. Sau poate am fost!! Așa că tot bălăcindu-mă în Mare la o distanță de o sută de metri de plajă, dinspre răsărit, în mod ostentativ, mi-au bubuit în urechi zgomotele a trei bombardiere și cinci avioane de vânătoare sovietice care se apropiau vertiginos de țărmul românesc. În clipele următoare, sirenele au început să sune sinistru , iar dinspre București și-au făcut apariția pe cerul patriei o escadrilă de avioane de vânătoare, astfel încât, la câteva mile marine de țărm, s-a declanșat o luptă aeriană absolut înspăimântătoare. În fața unui spectacol aviatic de asemenea anvergură, în care se trăgea cu tot armamentul de bord, ce puteam face altceva decât să înot disperat către țărmul care, marcat de o spaimă cumplită, de ce dădeam mai repede din brațe, pe atât mi se părea că se depărtează. Întâmpinate de avioanele de vânătoare românești cu foc de mitraliere încrucișat, cele trei bombardiere, care trebuiau să bombardeze orașul Eforie, unde încă mai existau mici unități germane, au descărcat muniția la circa 4-5 mile marine de țărm, după care au șterso cu coada între fuselaje. Două avioane de vânătoare sovietice au fost doborâte, scufundându-se în flăcări în adâncurile mării, lăsând pe suprafața mării un fum albicios iar celelalte trei au scăpat cu fuga. La sfârșitul atacului aerian eu atingeam cu tălpile plaja fierbinte, având asupra mea doar burtica plină de apa sărată a Mării Negre și spaima îngrozitoare de care am scăpat în clipa în care tata, în loc să mă sancționeze, m-a felicitat pentru curajul meu și stăpânirea de sine pe timpul atacului aerian.
Clasa a-II-a, după cum ai și anticipat, am absolvit-o în Brașov, la Liceul Andrei Șaguna. După război, Brașovul românesc era eminamente turistic. După ce comuniștii au construit aici, în anii 5o, Fabrica de tractoare, Brașovul a început să devină oraș industrial. Când a ieșit de pe bandă primul tractor românesc, I.A-R. 22 (despre care vom vorbi mai târziu), în toată țara s-au desfășurat acțiuni câmpenești, care pot fi comparate, în amploarea lor, cu cele din U.R.S.S, desfășurate cu prilejul celui dintâi zbor al lui Gagarin în cosmos. La Liceul Andrei Șaguna am trăit cel mai cumplit an de învățământ primar. Dacă în școlile dobrogene grupurile de copii se băteau pe criterii etnice, la Liceul Andrei Șaguna – pe criterii religioase. De fapt, este vorba de unul și același lucru: catolicii, greco-catolici precum și alte secte ce vor mai fi existând atunci în școli, erau în același timp și etnici. În timpul orelor de curs toți copii se conformau acelorași rigori disciplinare, dar după ce se terminau orele, pe holuri, în curte, pe stradă se desfășurau adevărate bătălii religioase, în cre se foloseau ca arme de luptă ghiozdanele, tăblițele (un fel de table de scris în miniatură, pe care elevul scria cu condeiul, un creion cu mina groasă, fără armătură din lemn). Atât tăblița ( pe o față cu linii, iar pe cealaltă cu pătrățele), cât și condeiul erau confecționate din grafit. În afară de ghiozdan și tăbliță, elevul-luptător folosea în luptă orice alt obiect contondent. Demn de menționat este faptul că învățătorul, profesorul își țineau lecțiile numai în limba română, însemnând că toți elevii, indiferent că erau minoritari sau nu, ei știau la perfecție limba română. Dincolo de micile confruntări etnice și religioase, în liceul Andrei Șaguna, atunci și acum se învăța și se învață carte. Altfel spus, Liceul Andrei Șaguna a fost, este și va fi unul din cele mai bune licee din România.
Clasele a-III-a și a-IV-a le-am absolvit la Școala primară din comuna Cucuieți, adică în comuna mea natală. Aici am venit de la Liceul Andrei Șaguna prin transfer, toamna, în septembrie, când a început anul școlar. Dacă colegii din clasele a-I-a și a-II-a din Eforie și Brașov m-au primit cu un fel de ostilitate mascată, dat fiind statutul meu de parvenit ortodox, aici, la școala mea de suflet și de dor elevii, învățătorii, personalul administrativ m-au primit cu căldură și chiar cu îmbrățișări, de care am fost emoționat peste măsură, anticipând cu toții că voi fi un elev eminent. Motivul principal fiind acela că vin prin transfer de la un liceu de faimă națională. Ei bine, vreau să spun că speranțele lor în eminența mea cenușie, în timp, s-au spulberat, pentru că în clasele următoare nu am obținut decât premiul doi, premiul întâi era rezervat copiilor de notabilități, uneori pe merit, alteori nu. Încă din prima zi de școală, doamna Erotica, învățătoarea mea, care a lăsat o dâră adâncă în amintirile mele, despre care voi vorbi pe larg în cele ce vor urma, cu zâmbetul pe buze, mai mult protocolar decât afectiv, m-a așezat în banca a-II-a de la perete, alături de noul meu coleg Oance Florea, cu care aveam să leg prietenie, până la plecarea mea din școală, dar și după aceea. M-am bucurat sincer de noul meu coleg, pentru că era un băiețel bine legat, vioi și energic, țigănos la față de-ai fi zis că e un Ottelo în miniatură, despre care aveam să-mi dau seama, încă din primul trimestru, că la învățătură era un elev submediocru, dar neînvins în confruntări violente, convins fiind că, la nevoie, îmi asigură și mie protecție, contra cost un ajutor substanțial la învățătură. Cât despre personalul didactic, dincolo de faptul că învățătorii erau foarte buni, unii dintre aceștia chiar eminenți profesional, numai că se „bucurau” și de un soi de antipatie din partea celor mai mulți elevi din școală, pentru că pe atunci „Bătaia e ruptă din rai” căpătase notorietate națională: Directorul școlii, Domnul Victor Marinescu, cel ce o învățase și pe mama mea carte până în clasa a-VI-, pe cei mai nevoiași la învățătură îi bătea numai cu lemnul de la sobă. Pe cei mediocrii îi jumulea de păr și de urechi. Domnișoara Erotica, învățătoarea clasei a-III-a în care învățam și eu, bătea cu fusul cu care torcea chiar și în timpul orelor de curs. Numai doamna Polecta, soția domnului director Victor Marinescu, prin natura ei romantică și sentimentală, nu folosea astfel de metode pedagogice macarenk-iene. În ce mă privește, în cei doi ani de școală, am „beneficiat” de violența eminențelor lor de numai două ori. O dată am fost tras serios de urechea stângă de domnul director Victor Marinescu, ureche ce avea să rămână pentru totdeauna bleojată, adică puțin mai depărtată de osul cranian temporal, iar domnișoara Erotica, nu atât din răutate, cât din isterie ( fiind pe atunci fată bătrână, nu prea mai avea cum să-și consume energiile erotice), mi-a spart capul cu fusul, pentru că, lipsind în ziua anterioară de la școală, m-am încurcat la multiplii și submultiplii metrului. În acele vremuri tulburi de după război, și preoții te mai ciufuleau în ora de religie. Cu toate astea preotul, directorul școlii și învățătorii, trecând pe uliță sau pe șosea, toți oamenii de gen masculin își ridicau pălăriile, cu plecăciune, în semn de recunoștință pentru munca lor pe care și-o exercitau cu aplicație și pasiune. Majoritatea cadrelor didactice se legau sufletește de oameni, de copoii, și de școală, încât se prezentau la post din promoție și nu mai plecau până la pensionare. Același învățător învăța carte pe copil, pe părinte și chiar pe bunic. Astăzi vremurile au schimbat în mentalitate atât elevii cât și cadrele didactice. Sincer să fiu, calitatea învățământului școlar și universitar de azi nu se ridică la nivelul celui de acum peste șaizeci de ani.
Și încă ceva: trebuie să–ți spun cu mândrie patriotică și demnitate de român că fac parte din ultima promoție de elevi care nu a purtat cravată de pionier, care a învățat religia și a cântat în ora de muzică Imnul de Stat „Trăiască Regele”.
(fragment din volumul în pregătire: „Amintirile unui mare poet minor – Marin Codreanu”)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!